Este tarziu in noapte. Astept sa mai treaca o zi obisnuita din aceasta recuperare care pare tot mai lunga.
Ma pregatesc sa fiu pentru prima data campion, dupa peste 12 ani, o grupa de juniori(1996) din cadrul FC Sportul Studentesc ajunge sa joace in finala nationala.
Se face ora 11 si primesc un telefon…. erau campioni, eram campion. Mii de senzati imi strabat pieptul, o emotie extrema de fericire imi tulbura respiratia si un regret ca nu am putut sa fiu acolo langa ei. Am pariat pe antrenor, am pariat pe aceasta grupa ca vor reusi sa faca performanta si au facut. Vergil Andronache este antrenorul care a avut nebunia si incapatanarea sa se lupte cu foarte multe opinii care l-au atacat timp de mai bine de 3-4 ani, un tip complicat si complex, un singuratic. S-a opus tuturor, a combatut foarte multi profesionisti, a mers mai departe, este singurul antrenor care tinea in antrenament ore in sir copiii. La final munca, munca, seriozitate, sudoare, umilinta si o lupta personala pentru propriile idei si planuri. A format treptat un grup, un grup unit. Un copil nascut in 1998 se afla printre ei, pentru el a dus o lupta cu pareri si opinii contrare lui, dar acum nu mai conteaza, a mers mai departe, nu a renuntat si nu a cedat.
Zeci de discutii avute cu el, experiente si opinii comune, au facut sa lupt sa obtina ce se putea mai bun pentru grupa sa, parea singur impotriva tuturor. Argumentat, deschis si cerebral, imi explica fiecare decizie. La randul meu ii spuneam ca singura sansa sa inchida gura celor care il contrazic este sa faca performanta. Este campion!
Povestea lui este pentru orice carte motivationala. Acum 2 luni, dupa operatie, m-a vizitat in spital. Eram plin de drenuri, tintuit la pat, era el cu lacrimi in ochi si un pusti mai schilod langa el. Venisera sa imi aduca tricoul cu numarul 10 semnat de toti copii din grupa, erau inca la faza de a iesi din zona locala(urmau sa joace cu Steaua si Dinamo). Mi-a promis ca ii vor bate pe toti, vor trece si peste arbitraje(tot timpul sunt probleme de arbitraj din cauza celor 2 echipe). Vor lupta pentru a ajunge in faza nationala. I-am transmis pustiului sa dea valoare acelui tricou pentru ca altfel ma supar pe el. Au plecat cu lacrimi in ochi, am ramas cu impresia ca ceva special se va intampla.
Au castigat tot, au mers mai departe.
Au ajuns la faza nationala, nu au iertat pe nimeni. Zilnic sau la 2 zile vorbeam cu Vergil, incercand parca sa il pregatesc si pentru o dezamagire dar in acelasi timp sa mearga cu toate fortele pana la capat. In acest timp el devenea si mai increzator. Un antrenor care a stat 3-4 ore pe teren, in orice conditii: ploaie, vant sau ger. Alaturi de o mana de copii care iubesc fotbalul, luptau sa fie invingatori.
Inca imi culegeam cuvintele pentru a purta o discutie cu el, ciudat, nu stim nici sa ne bucuram.
Vorbim, amandoi cu glasurile tremurande, eu multumindu-i pentru aceasta seara, el pentru ca am fost tot timpul langa el.
L-am rugat sa se opreasca, sa lase toate gandurile, toate rautatile de care s-a lovit si sa traiasca acel moment. I-am spus sa simta fiecare bataie a inimii, fiecare respiro, sa se bucure.
Sunt inca fericit, m-a facut campion, am luat primul meu titlu de campion din viata. Un gest al copiilor de a purta tricouri cu vechile legende ale Sportului Studentesc la finalul meciului m-a facut sa tresar. Langa Mircea Sandu, Gino Iorgulescu, Gheorghe Hagi si Mac Popescu, singurul nume din istoria recenta a fost al meu.
Sangele imi circula mai repede, inima imi iese din piept si incep sa ma gandesc cum a reusit. Realitatea este ca Vergil Andronache si grupul lui de copii au avut incapatanarea de a trece peste tot, indarjirea de a merge pana la capat, rautatea de a nu accepta niciodata infrangerea si puterea de a crede ca vor reusi indiferent daca este ger, ploaie sau durere.
La 29 de ani, pe parcursul a cinci ani, am reusit sa am “doua” promovari in liga 1 si un titlu de campion. Pentru mine cel din urma este cel mai important.
Multumesc – Vergil, Echipa’96 si Adi Oprisan.
De astazi am o poveste vie a ceea ce insemna succesul.
