Punct. Punct pentru ca ma uit in jurul meu si in afara de Cartarescu si inca 2 prozatori in ultimi 20 de ani nu am mai auzit de nimeni. In ultimii cincizeci de ani nu adunam 10, parca mult prea putin pentru aceasta natiune.
Adrian Paunescu a fost un varf de lance, cu defecte si calitati. L-a laudat pe Ceausescu, dar l-a si facut un distrugator de tara. A recunoscut fiecare gest al sau, fiecare decizie a lui. Oare cati securisti bolsevici au ajuns miliardari si peste toate, purtatori de certificate de revolutionari.
Am un regret ca nu l-am prins pe un stadion plin de suflete unde sa ascult in acorduri de chitara versurile lui. Daca ar exista inregistrari, le-as cumpara pe toate. Paunescu reprezinta sufletul maselor, definitia carismei.
Cand te enerva, iti placea mai mult decat atunci cand iti placea, iar acum ai definitia carismei. Am vazut un orator senzational, un orator emblema. Un creator de vise, care prin versuri strangea 30000 – 40000 de oameni intr-un singur loc. Oare ce trebuie sa facem azi pentru a strange atatia oameni in mai multe locuri din Romania.
Este imposibil!
Sau ce trebuie sa spunem oamenilor pentru ai tine cu sufletul deschis pentru 3 ore, azi ne plictisim la un film bun dupa 2 ore. Timpul trece, este rece, iar Adrian Paunescu a intrat in istorie langa Eminescu. Este tarziu. Ma uit la inmormantarea lui si imi dau seama ca am mult inca de invatat de la el.
Sper ca nu e prea tarziu, la revedere maestre!
*acest articol a fost scris in ziua inmormantarii lui Adrian Paunescu
